Ce-ţi trebuie pentru a fi fericit? O trăsătură esenţială şi 6 atitudini care te ajută să fii mulţumit în viaţă

E uşor de spus: „Adaptează-te şi vei fi mai fericit!”, dar, ca multe altele din lumea asta, e uneori tare greu de făcut. Unii oameni sunt de la natură aşa de bine înzestraţi în acest sens, încât n-au nevoie de îndemnurile nimănui pentru a se adapta din mers la nenumărate schimbări, iar alţii sunt aşa de puţin înclinaţi spre adaptare, încât aproape că nu înţeleg noţiunea, iar îndemnul binevoitor de a încerca să se acomodeze li se pare lipsit de sens: cum adică, s-ar putea simţi cineva şi altfel decât nenorocit, în situaţia lor? 

Cum viaţa nu ne scuteşte de încercări, mari şi mici, care ne ameninţă starea de mulţumire, tot ce ne rămâne este să le facem faţă cum putem mai bine. Iar adaptabilitatea – care reprezintă, după cum o defineşte un articol recent pe această temă, capacitatea de a te acomoda cu uşurinţă diverselor împrejurări – este considerată de numeroşi psihologi contemporani o însuşire esenţială pentru a fi fericit.

• Test de cultură generală. Ce înseamnă iubirea platonică?
• Astronomul care a rescris istoria Universului. A vrut să se facă iniţial preot. Mai târziu, mama…

Articolul adună păreri ale mai multor specialişti referitoare la utilitatea acestei trăsături în relaţia cu fericirea în viaţă şi a încercat să afle ce anume îi deosebeşte, comportamental şi ca atitudine, pe oamenii adaptabili de ceilalţi.

Deosebirea între cele două categorii a fost exprimată concis de către unul dintre specialiştii citaţi în articol, dr. Guy Winch, psiholog şi autor al unei cărţi recente: „Emotional First Aid: Practical Strategies for Treating Failure, Rejection, Guilt and Other Everyday Psychological Injuries.”

„Avem parte mereu de dificultăţi psihologice. Unii dintre noi se prăbuşesc, se simt deznădăjduiţi, lipsiţi de orice putere, renunţă… iar alţii se confruntă cu dificultăţi, încasează loviturile şi învaţă ceva din asta.”

Vorbind despre caracterul înnăscut al capacităţii de adaptare, prezentă în diferite grade şi vizibil încă de la o vârstă mică, dr. Winch îl exemplifică prin scenariul a trei copilaşi puşi în faţa unei sarcini de îndeplinit: unul renunţă imediat şi începe să plângă, al doilea încearcă iar şi iar, prin aceeaşi metodă, fără să reuşească, iar al treilea încearcă metode diferite până când, în cele din urmă, reuşeşte.

Capacitatea de adaptare este, în parte, înnăscută, lucru vizibil încă de la vârste foarte mici.     (Foto: Shutterstock.com)

Dar caracterul înnăscut reprezintă doar o latură a acestei trăsături: ca multe alte particularităţi legate de modul de a gândi şi de comportamentul oamenilor, ea poate fi influenţată prin educaţie – cu alte cuvinte, oamenii pot învăţa să fie mai adaptabili. 

Dar ce înseamnă să fii adaptabil? Ce caracteristici au în comun acei oameni care sunt descrişi drept adaptabili şi care, datorită acestei însuşiri, au şanse mai mari de a fi fericiţi în viaţă? Iată câteva dintre comportamentele lor specifice, aşa cum sunt prezentate în articolul citat, cu lămuriri din partea unor specialişti în domeniul psihologiei şi al comportamentului uman.

Oamenii adaptabili îşi analizează propriile mecanisme adaptative

Toţi avem de-a face, în viaţa personală şi cea profesională, cu fel de fel de dificultăţi. Persoanele adaptabile se descurcă mai bine deoarece sunt atente la propriile lor reacţii: sunt conştiente de felul în care reacţionează şi, la nevoie, şi-l modifică. 

Schimbă strategia: acolo unde soluţiile standard dau greş, modificarea abordării poate fi cheia reuşitei.    (Foto: Shutterstock.com)

Dacă reacţionăm întotdeauna la fel, iar şi iar, fără să ţinem seama de circumstanţe, ne risipim energia degeaba. E esenţial să ne schimbăm strategia de adaptare,  în funcţie de împrejurări. 

Dr. Winch dă ca exemplu un student care, deşi s-a descurcat bine la şcoală pe vremea când era la liceu, se confruntă, odată ajuns la facultate, cu colegi mult mai bine pregătiţi, cu care îi e greu să ţină pasul. Ce face, în asemenea caz, o persoană adaptabilă? Analizează felul în care obişnuieşte să înveţe, detectează aspectele care nu se dovedesc eficiente şi face schimbări în aceste puncte ale strategiei.  

Oamenii adaptabili se cunosc bine

Vechea maximă „Cunoaşte-te pe tine însuţi” îşi dovedeşte oricând înţelepciunea, iar oamenii adaptabili aşa trăiesc: ştiind foarte bine cum sunt, înţelegându-şi înclinaţiile naturale, cunoscându-şi atât calităţile, cât şi slăbiciunile şi folosind această cunoaştere în avantajul lor.

Dr. Fred Bryant, profesor de psihologie la Loyola University , explică: anumite trăsături de personalitate, înnăscute, ne pot ajuta să ne descurcăm foarte bine cu evenimentele pozitive şi negative din viaţă – cu condiţia să fim conştienţi de aceste trăsături şi să ne servim de ele în folosul nostru. De exemplu, o persoană introvertită, care ştie că „îşi reîncarcă bateriile” petrecând timp singură, poate evita să devină foarte stresată, când se află în mijlocul unei mulţimi de oameni, dacă se retrage câteva minute, evitând astfel să se simtă copleşită.

Oamenii adaptabili sunt în stare să se „reinventeze”

Îşi înţeleg bine personalitatea, dar se străduiesc, în acelaşi timp, să evolueze. Este o calitate de mare folos în viaţa personală, dar mai ales în cea profesională, crede Bruna Martinuzzi, fondator al Clarion Enterprises, o companie canadiană dedicată pregătirii managerilor.

În cartea ei, „The Leader as a Mensch: Become the Kind of Person Others Want to Follow„, ea subliniază importanţa înfruntării situaţiilor noi, a accceptării provocărilor, a reactualizării competenţelor – comportamente adaptative care, spune autoarea, ne ajută „să evoluăm şi să ne reinventăm” ca persoane şi profesionişti.

Oamenii adaptabili nu se auto-învinovăţesc după ce au fost respinşi

Respingerea doare foarte rău şi are un impact negativ mare asupra stimei de sine a unei persoane, afirmă dr. Winch, iar unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face, în asemenea situaţii, este să ne auto-condamnăm şi auto-criticăm, pentru că asta înrăutăţeşte rana sufletească. 

Oamenii adaptabili, însă, nu fac aşa ceva. Fără a da constant vina pe alţii – nici ăsta nu e un lucru bun, fiindcă ne împiedică să ne vedem propriile greşeli şi, dacă nu le vedem, nici nu le îndreptăm – persoanele adaptabile au o strategie proprie, foarte eficientă, de a face faţă durerii provocate de respingere. Ele acceptă că au fost lezate, suportă durerea, apoi îşi reafirmă calităţile care le conferă valoare şi, astfel, se ridică de jos (metaforic vorbind) şi merg mai departe. 

Dar oricine poate învăţa să facă asta – iar dr. Winch propune o metodă. 

Să zicem că ai fost respins la un interviu pentru o slujbă. Evident, eşti supărat şi probabil te întrebi deja dacă nu cumva eşti un ratat. Stai jos, spune dr. Winch, gândeşte-te intens şi scrie o listă cu 10-15 însuşiri care fac din tine un bun angajat. Apoi, scrie un text scurt – 2 paragrafe – despre una dintre aceste trăsături şi despre motivul pentru care e bine să ai o asemenea calitate. A doua zi, alege o altă calitate de pe listă şi scrie două paragrafe şi despre ea. Asta e abordarea „adaptabilă” – mult mai eficace şi mai sănătoasă decât lamentarea şi scufundarea în gânduri auto-acuzatoare.

Respins(ă) la un interviu de angajare? O capacitate bună de adaptare te ajută să treci relativ uşor peste problemă.     (Foto: Shutterstock.com)

Oamenii adaptabili ştiu când să vorbească

Şi, implicit, şi când să tacă. E un aspect important mai ales în relaţiile interpersonale şi, cu deosebire, în cele de cuplu. 

Adaptabilitatea este o calitate esenţială şi pentru reuşita relaţiilor de cuplu.    (Foto: Shutterstock.com)

Opinia dr. Winch: ”Cuplurile fericite sunt cele care ştiu să facă faţă conflictelor în mod productiv. Mulţi ştim asta, dar prea puţin dintre noi o aplică.” Ideea, precizează specialistul, este să nu evităm sistematic să-i împărtăşim partenerului ceea ce ne frământă. Înăbuşirea nemulţumirilor nu e un comportament adaptabil; trebuie să le putem exprima şi să le facem faţă – în doi – pentru ca, astfel, lucrurile să se îmbunătăţească. 

Dar oamenii adaptabili ştiu şi să discearnă care sunt lucrurile importante – care merită aduse în discuţie, chiar cu riscul ca discuţia să se aprindă – şi care sunt prea mărunte pentru a merita dezbătute şi e mai bine să fie trecute cu vederea.  

Iată şi o recomandare surprinzătoare din partea aceluiaşi psiholog: „Gândiţi-vă la relaţia voastră ca la o a treia entitate, diferită de voi, şi la voi doi ca la cei care trebuie să o gestionaţi. Ţineţi o „şedinţă de conducere” odată pe lună, în care discutaţi despre problemele „firmei” (relaţiei, adică), despre „starea naţiunii”. Făcând acest lucru în mod regulat, chiar dacă nu aveţi prea multe de spus, stabiliţi un cadru pentru a comunica în mod semnificativ – iar asta e cheia pentru a fi un partener adaptabil, într-o relaţie adaptabilă.”

Oamenii adaptabili nu aşteaptă să le cadă fericirea din cer

Adevărata adaptabilitate nu înseamnă numai să suporţi bine necazurile, crede dr. Fred Bryant; înseamnă mai mult decât atât: să înţelegi şi să satisfaci nevoia umană de experienţe pozitive:  

„O mare parte a comportamentului adaptabil constă în a găsi sens şi bucurie în viaţă.”

Specialistul e de părere că a învăţa să cauţi în mod activ şi să apreciezi, să „savurezi” experienţele pozitive înseamnă să dobândeşti o competenţă adesea subapreciată şi care va contribui mult la satisfacţia în viaţă. 

Nu e vorba neapărat de cine ştie ce experienţe extraordinare, ci pur şi simplu de momente pozitive ale existenţei de zi cu zi, de bucurii mărunte ale vieţii: să le remarcăm, să întârziem asupra lor, absorbindu-le, bucurându-ne de ele în mod conştient, recomandă Rick Hanson, autorul cărţii Hardwiring Happiness, citat într-un alt articol din The Huffington Post, dedicat tot „ştiinţei fericirii”.

Pare greu? Poate sună cam ciudat ideea de a vă considera relaţia drept o firmă ai cărei directori sunteţi şi de a-i discuta problemele în şedinţe lunare. Poate că pare mult mai simplu să staţi pe canapea şi să vă plângeţi de milă, decât să ieşiţi din casă hotărâţi să găsiţi ceva agreabil de făcut. Dar să ştiţi că unii specialişti consideră că, în proporţie de aproximativ 40%, noi suntem responsabili de propria fericire. În proporţie de 50%, fericirea de care avem parte ţine de genele cu care ne-am născut. 10% depinde de împrejurări ale vieţii – unde locuim, nivelul de trai ş.a. Iar în proporţie de 40%, fericirea (sau nefericirea) de care avem parte este controlată cu ajutorul propriilor noastre gânduri şi acţiuni. Iar asta ne lasă mult spaţiu de manevră: putem face ceva pentru a produce o schimbare pozitivă. Cele câteva recomandări privind sporirea puterii noastre de adaptare sunt tot atâtea unelte folositoare în această încercare.